Adeseori, când greșesc, oamenii nu își cer scuze și aruncă vina pe celălalt. Această tendință este mai specifică narcisiștilor și dorinței lor de a avea controlul asupra persoanelor cu cara intră în conflict. La polul opus există însă oameni care își cer scuze chiar și atunci când nu este nevoie, iar această tendință se pare că are o mare legătură cu traumele din copilărie, potrivit Psichology Today. Deci, de ce ne cerem scuze?
Ei bine, acest simptom poate fi rezultatul creșterii de către un părinte care a transferat frecvent vina pentru rezultate nedorite asupra copilului. Impactul de a fi acuzat pentru rezultate pe care copilul nu le poate controla este amplificat atunci când copilul este fie iluminat cu gaz (gaslighting), fie pedepsit pentru că nu a acceptat vina.
De ce ne cerem scuze?
Cererea frecventă de scuze reprezintă un mecanism de adaptare dezoltat pentru a evita pedepsirea sau gaslighting-ul. Persoana în cauză pur și simpluă își asumă vina, fără a protesta. În anumite circumstanțe, recunoașterea vinovăției chiar poate atenua pedeapsa, dar cu ce preț?
Când oamenii își cer scuze deși vina nu este a lor, trauma apare din nou. Este la fel cum era în copilărie. De fiecre dată când face acest lucru, o persoană este retraumatizată.
Părinții buni își responsabilizează copiii pentru alegerile și acțiunile lor. Această tehnică plasează puterea în mâinile copiilor, astfel încât aceștia să facă cele mai bune alegri pentru atingerea rezultatelor dorite. De cealaltă parte, părinții compromiși, precum cei borderline sau narcisiști, aruncă vina pe copii pentru rezultatele nedorite. Acest lucru e făcut indiferent dacă cel mic a deținut sau nu controlul situației. O astfel de abordare este făcut de părinți pentru a evita asumarea răspunderii pentru erori ori rezultate proaste.
Traumele din copilărie și calea spre vindecare
O astfel din traumă din copilărie are repercursiuni asupra tuturor relațiilor, de-a lungul vieții. Mai mult, oamenii pot profita de cei cu o astfel de traumă. Majoritatea persoanelor își pierd repsectul pentru ei, deoarece acest mod de a relaționa transmite slăbiciune și subordonare.
În plus, sentimentul de valoare de sine al celui afectat este puternic deteriorat. La fel și încrederea de sine!
Persoana cu o astfel de traumă intră în toate dezacordurile și conflictele acceptând că greșește.
Vindecarea de aceste răni ale copilăriei ca adult presupune să se angajeze să nu accepte atacul în nicio circumstanță. În copilărie, nu a putut scăpa de relația cu un părinte care suferea de o tulburare de personalitate. Ca adult însă, nu mai trebuie să o tolereze. Vindecarea și creșterea lui au depins de un angajament față de el însuși, dacă alții îl atacă, fie va opri agresiunea, fie va pune capăt relației. Apoi va fi liber să-și asume responsabilitatea pentru erorile pe care le face, dar nu și pentru greșelile altora.